Culturi antagonice: Rosenthal vs mileuri

Sunt îndrăgostită de lucrurile autentice, şi de poveştile care au poveste. Am moştenit câteva piese Rosenthal, şi mi-am dat seama că  nu sunt doar nişte obiecte de lux, fine la atingere  ca o rochie de mătase. Ele pot fi dovada relaţiei  strânse dintre generaţii , şi reflectă chiar un mod de existenţă. Îmi place să mă plimb, şi merg prin anticariate sau locuri de profil. Aş minţi să spun că sunt încântată sau  interesată de ceea ce întâlnesc de câţiva ani. Încearcă să copieze genul de publicitate occidentală de la începutul secolului XX, dar fără nici un succes. În privinţa unor lucruri, majoritatea sunt kitsch-uri 100%, şi nu au mai mult de două decenii. Sunt turnate într-un atelier insalubru eventual, dar pe piaţa de specialitate ele  sunt recomandate ca fiind antichităţi. Când eram copil, existau case în care vedeam piese Rosenthal, adevărate bijuterii care erau privite  cu oarecare banalitate de cei fără educaţie estetică. Pe  la jumătatea  secolului  al XX-lea, nume precum Rosenthal, Capodimonte, Meissen, Limoges, au avut  perioada lor  de glorie, chiar de apogeu,  pentru ca nu existau  doar ca  piese decorative, fiind întrebuinţate în mod curent. Odată  cu declinul social, economic şi moral din apropierea Revoluţiei, aceste  obiecte care reclamă un  mod de a privi lumea, încep să fie abordate cu un uşor dispreţ de către consumatorii de mileuri. “Ce ne trebuie nouă bibliotecă plină cu cărţi şi Rosenthaluri? Astea sunt comuniste!” Mă enervează cumplit cuvintele nepotrivite în contextul total nepotrivit. De ceva timp, istoria Rosenthal a intrat în conceptul  brandului, ceea ce nu mi se pare deloc benefic, cel puţin nu pentru mine, care încerc să păstrez aceste lucruri în dimensiunea de poveste frumoasă din viaţa mea, nicidecum să cobor în “tainele”  mercantilismului. Cineva mi-a spus că dacă aş vinde în consignaţie o cafetieră cu  două ceşti, aş rupe un magazin de haine scumpe. Bineînţeles, mi-e silă de genul ăsta de percepţie, asta nu aş face nici în cea mai proastă zi a vieţii, pentru că lucrurile de care mă înconjor mi-au cultivat o mentalitate sănătoasă, de om învingător.

Carmen Nhadller

Fericirea la imperfect

Să fii fericit de unu singur? Asta după ce ai atins nivelul conştiinţei emoţionale, după ce ştii că eşti frumoasă, deşteaptă  şi de neînlocuit. De ce este căsătoria instituţie? Parcă ar fi o corvoadă în care el sau ea, sau poate amândoi, sunt eternii  miei resemnaţi. Ştiu bărbaţi care dorm înfăşuraţi în plapuma căsniciei, dar al căror suflet veghează conştient la drumurile altei femei. Cred că unitatea de măsură a orgoliului, este timpul. Cu cât orgoliul ăsta se întinde în timp, atunci el se poate  stinge dintr-o dată, pentru că a ars deja toate nevrozele interioare şi nopţile de o singurătate dureroasă. Ştiai că cineva se gândeşte la tine, te iubeşte cu toată fiinţa, în secret, şi toate lucrurile frumoase pe care le face ţie ţi le-ar închina? Îţi poartă o iubire nediluată, care nu seamană cu nici un gest condiţionat din lumea asta. Mi-e lehamite de poveştile de dragoste pe care le găseşti în filmele proaste, de petalele de trandafiri roşii, şi acelaşi mal al mării consumat de cei mulţi. Simt o repulsie viscerală în faţa nenaturalului şi a lucrurilor terfelite de alţii. Ştiu că nu multora le este dat să locuiască într-o viaţă  pe care s-o simtă pe de-a-ntregul. Nu sunt o femeie  modestă, ştiu, mi-au spus-o  mulţi, dar sunt conştientă şi mândră de tot ceea ce însemn. Sunt foarte generoasă, uşor nervoasă, şi vreau totul  pentru că totul implică totul. Ce dacă eu cred în ideea că te poţi îndragosti şi poţi iubi? Da, sunt două stări diferite, poate chiar diametral opuse. Probabil că într-o dragoste esti egoist, şi tinzi să devii tot mai plictisit, gândindu-te la cum ar fi să fugi, să evadezi din blazare şi să cauţi acele braţe puternice, care să te facă să tremuri de fericire. O  femeie nu poate avea niciodată stări îndoielnice în faţa bărbatului care o iubeşte perfect. Ştiu că starea se va materializa, şi o voi ţine cu mine,  intactă, ca  pe  o seninătate serafică. Uneori credeam că tot ce-i prea frumos în viaţă, cere omagiul renunţării.

Carmen Nhadller